Ieri s-au împlinit două luni de bebeLuna. Zici că cineva a derulat pe repede înainte timpul. Cum au fost zilele astea? Ba foarte grele, ba grele, ba acceptabile, ba în curs de obișnuință. Cum m-am simțit? Uneori am crezut că pot să mut munții din loc, alteori am crezut că nu sunt în stare de nimic, de multe ori depășită de situație, când încercam să îmi dau seama ce nu fac bine de plânge copilul, deși era dormit, mâncat și schimbat.
E greu să te trezești dintr-o dată cu viața complet schimbată. Când știi că pentru cineva grija ta e vitală. Când încerci să înțelegi un mesaj fără cuvinte, doar din grimase și din plânsete. Când esti responsabilă de viitorul unui om. Când specialiștii în parenting au explodat, iar vechiul se bate cap în cap cu noul. Înainte – Nu ține copilul doar in brate, că se învață așa. Acum- ține copilul cât mai mult în brațe. E o prostie cu obișnuitul, el are nevoie să stea lipit de mamă. Și lista poate continua.
Mulți ar spune că la 27 e prea devreme pentru copii, pentru că nu ești suficient de matură. Cine știe? Cred că treci prin momentele astea si la 27 și la 30 și la 40. E drept, poate răbdarea e diferită. Eu recunosc, nu prea sunt prietenă cu această calitatea, dar poate că de asta a și venit bebelușul într-un mod total neașteptat – să mă ajute să schimb niște lucruri.
La început, când schimbam copilul și îi puneam scutec curat, ca să ieșim afară, zici ca era un făcut. Cum dădeam să ieșim din dormitor, pac, vomita pe mine ori făcea caca. Păi simțeam cum mă ia un val de căldură combinat cu un plâns și abandonam orice ieșit. Acum s-au mai schimbat lucrurile: Vomită, asta e. Mă schimb repede de tricou. Sunt mai calmă, dar ce-i drept nici caca nu mai face atât de des :)).
Prima baie, pe care i-am făcut-o oricum după o săptămână, aș trece-o la așa nu. Ce trebuia să fie un moment plăcut și liniștit s-a transformat într-o agitație teribilă. Noi ne-am încăierat, ca nu faci aia bine, nu ții fata bine, apa e prea caldă, ba e prea rece, i-a intrat apă în urechi, etc, iar copilul bineînțeles că a preluat starea noastră și a început să urle. Din fericire, a fost un episod singular, iar acum suntem mari iubitoare de apă. Chiar și spălatul la fund, în chiuvetă, e un moment plăcut și de relaxare pentru bebeLuna.
Nu am reușit nici acum să ne facem o rutină. Somnurile din timpul zilei sunt la ore diferite de fiecare dată. Cică poți să vorbești despre un program abia după 3 luni, pentru că de fapt, lunile astea reprezintă al 4-lea trimestru de sarcină, iar bebelușul are nevoie de timpul ăsta să se acomodeze cu mediul exterior.
Vorba medicului meu ginecolog: înainte femeile nu prea aveau de unde să se informeze, acum sunt hiperinformate și asta le provoacă uneori panică, stres sau le bagă în ceață.
Așa că dragă mamă, dacă simți că ești copleșită, află că e normal. E normal să îți vină să plângi, să îți vină să țipi, să vrei să pasezi copilul în brațele lui taică-su. Sună a clișeu, dar treci tu și de momentele astea.
Una peste alta, când piticania îmi trage un zâmbet, mă topesc instant. Ba mai mult, a început să și gângurească. De vreo două săptămâni și-a descoperit pumnul și de multe ori o văd cu toată mâna în gură cum suge la greu.
Sunt fericită tare pentru că o am și mă provoacă să dau ce e mai bun din mine pentru ca ea să fie bine și să devină un om liber, bun, iubitor și răbdător.
Te iubesc, Luna mea!
