Dacă aș fi primit o prăjitură de fiecare dată când cineva mi-a spus că am învățat copilul în brațe, acum eram întruchiparea expresiei grasă și frumoasă. Cică lasă-l să plângă, că o să se oprească la un moment dat. Păi logic că se oprește. Obosește săracul de la atâta suspinat.
Când plânge copilul acasă și dau repede să-l iau în brațe, maică-mea începe: „S-a învățat în brațe, de aia face așa.”
Câte o bunică prin parc când mă vede cum împing căruțul gol și țin copilul în brațe, mă avertizează: „Nu o mai ține în brațe, las-o în căruț să se obisnuiască, că se-nvață așa.”
Când o vede cineva pe bebeLuna cum se liniștește în brațe, imediat vine și replica : „Măi, tu te-ai învățat în brațe!”
Păi și unde ar trebui să se învețe, dacă nu la mami în brațe? Singură în căruț, singură în pătuț? Ce să vezi? Uneori, ăștia mici vor și ei în brațe ca să se simtă în siguranță, nu neapărat de răsfăț.
Cum ar fi ca eu să nu o bag în seamă acum? Acum când are cea mai mare nevoie de mine, când doar brațele mele îi oferă liniște, deși spatele urlă de durere? Dacă atunci o să crească, eu voi fi cea care va cere îmbrățisări, iar ea mă va refuza? Oare nu mă voi simți respinsă?
