Hai, Beatrice! Încă o dată și gata, îmi spune atât de calm medicul. Simt că nu mai pot, dar închid ochii pentru un moment, mă concentrez, respir adânc, împing și aud: ”gata, e aici.” Îmi dau capul într-o parte și o văd în brațele medicului. Imediat e la mine pe piept. Nu pot să plâng, nu pot să respir. Sunt blocată. O îmbrățișez. Instant mă simt moale și nu mai văd, nu mai aud nimic în jur. Parcă am intrat într-o bulă. Îi spun că e frumoasă și că o iubesc. E 1 mai, miercuri dimineață, ora 2.07, sunt 3230 gr și 49.5 cm. Pentru mine e infinitul.
Cum a început totul? De marți dimineață m-am trezit cu ceva dureri. Ușurele, nu m-au panicat. Oricum, miercuri intram în 40 de săptămâni, iar medicul mă aștepta la ora 8, la spital pentru a provoca nașterea. Placenta era îmbătrânita, iar bebelușul nu mai luase în greutate în ultimele 3 săptămâni.
Durerile m-au ținut toată ziua, cu pauză între ele. Spre seară am mers până la mall și am simțit cum cresc în intensitate. Am plecat spre maternitate, ajung la camera de gardă, mă monitorizează, dar nimic. Medicul de gardă îmi spune că nu nasc, dar mă internează pentru că am o ușoară sângerare. Refuz internarea, îmi sun medicul care mi-a urmărit sarcina, îi explic despre ce e vorba și convenim să ne vedem a doua zi așa cum era stabilit.
Buuun. Ajungem acasă, ne așezăm în pat și după o oră începe nebunia. Dau să mă ridic, să merg la baie și simt că rămân înțepenită. Ce-o mai fi? Altă alarmă falsă? Mă cocoșez de durere, mă plimb prin casă…degeaba. Să fie o oră de când mă tot vait. Mă gândesc că mă întorc la spital și dau tot de nesuferita aia de doctoriță de gardă, din nou îmi spune că nu nasc… În fine, nu mai rezist și pe la ora 23.15 plecăm de acasă. Îi trimit de pe drum un sms medicului meu, îi spun că durerile sunt tot mai mari și mă întorc la spital. Am cerut să mă controleze celălalt medic de gardă. Supriză: ”Dilatație 4, duceți-o la sala de nașteri.”
La scurt timp apare și medicul meu, dr. Cătălin Haiduc, care îmi spune cum se vor desfășura lucrurile de aici încolo. Noi făcuserăm un plan de naștere înainte și totul s-a derulat conform celor stabilite.
M-am bucurat tare că bebeLuna a decis ea singură când să vină și că nu mi s-a provocat nașterea.
Acum suntem acasă, iar dimineața asta ne-a găsit învingătoare. Am avut prima noapte fără strop de plâns. Uraaaa! Mă rog, știu că vor fi maratoane de miorlăieli, dar vom trece peste ele.
P.S. : Plânsul pe care nu l-am avut când am născut, m-a bușit acum. 🙂
P.S. 2: Revin cu o altă postare despre cum a fost cu nașterea și spitalizarea la Medlife. Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut.
