Instagramul mi-a reamintit că fix în urmă cu doi ani, anunțam că sunt însarcinată. Ce sincronizare! Tocmai astăzi, când mă pregăteam să scriu despre cea de-a doua naștere.
Am născut la sfârșitul lui octombrie. Peste două zile bebelușul împlinește două săptămâni. Nu îmi dau seama cum au trecut cele 9 luni de sarcină. Ce-i drept, m-a ținut Luna destul de ocupată. E în perioada în care descoperă lucruri, e curioasă și sincer, uneori mă epuizează. Mi-am propus să fac mult sport și mi-a ieșit. Am alergat până la 8 luni și jumătate, de cel puțin 3 ori pe săptămână, câte o tură de Herăstrău. Bonus, cu Luna în căruț. 🙂
Am ales tot Medlife pentru că acolo este medicul meu, dr. Cătălin Haiduc. Despre el nu am ce să spun diferit față de prima naștere. Este un om minunat și m-a încurajat în permanență pe parcursul sarcinii, în această perioadă dificilă prin care trecem cu toții. Legat de maternitate, aveam experiența primei nașteri relativ recentă, așa că știam cum să obțin lucrurile pe care mi le doresc pentru mine și pentru copilul meu.
La ultimul control, medicul mi-a spus că bebelușul este destul de voinic (3600 gr estima ecograful) și că am două variante: fie a doua zi, de dimineață, merg să mă testez din nou de Covid-19 (m-am testat de două ori înainte, rezultatul fiind valabil câte o săptămână) și mai așteptăm câteva zile, fie mă așteaptă de dimineață la spital, pentru a declanșa nașterea. Am plecat acasă fără să știu ce voi face a doua zi.
Bebelușul a hotărât să ușureze lucrurile și spre după amiază a început să dea semne că își dorește să ne cunoaștem. Eram încă relaxată, contracțiile erau slabe ca și intensitate, la interval mare de timp, nu eram sigură că voi naște. Spre seară au început să fie mai serioase. M-am așezat la somn, am adormit vreo 2h și m-am trezit străpunsă de o durere puternică de spate. M-am sucit pe o parte, pe alta, m-am plimbat putin prin casă, dar degeaba. Mi-am făcut un duș și am decis să mergem spre spital.
La spital am rămas singură, pentru că aparținătorii nu au voie să intre din cauza coronavirusului. M-am internat in jur de 00.30, mi-am lăsat lucrurile in rezervă și am coborât în sala de nașteri. Aceiași sală unde a venit și Luna pe lume.
Am întrebat asistentele cine este medicul neonatolog de gardă pentru că aveam cu mine planul de naștere și știam că în funcție de medic, dorințele mele vor fi mai greu sau mai ușor de îndeplinit. Voaim să aud un singur nume: dr. Olteanu. Doamne, ce ușurare când am aflat că este chiar dumneai de gardă.
Cu cât travaliul înainta, simțeam durere în fiecare fir de păr. Se spune că la a doua naștere totul este mai ușor. Nu mi s-a părut deloc așa. Mă balansam pe minge, mă plimbam dintr-un colț în altul, cocoșată de dureri. Am avut două moașe tare drăguțe, pe care cred ca le-am terorizat cu întrebarea cât mai durează până nasc.
Se făcuse 5 dimineața și nu mai născusem. Mă simțeam epuizată fizic, îi spuneam medicului că nu mai rezist, că nu voi reuși, să-mi facă orice ca să-mi curme suferința. Era prea târziu pentru orice. Îmi tot repeta să trag aer în piept și să împing pe contracție. Nu mai aveam putere să împing. Efectiv simțeam cum mor încet. Dr. Haiduc pregătise forcepsul, pentru a scoate bebelușul. Mi-a zis să mai încerc o dată și dacă nu o să reușesc, el este pregătit să intervină. Prin nu știu ce minune am reușit să revin la viață, încât medicul a zis că asta e, vine copilul. Încă două contracții și la 5.20 am auzit bebelușul plângând. Ce bucurie, ce ușurare că s-a terminat totul cu bine.
Medicul neonatolog mi l-a așezat pe piept și ne-a lăsat să ne bucurăm de unul de celălat, fără să ne grăbească, fără să intervină între noi. Ora magică a fost chiar magică. Bebelușul a supt din prima clipă de viață, am avut parte de o conexiune fantastică, neîntreruptă de cântărit, de măsurat sau de alte manevre ce pot suporta amânare, dacă nașterea a decurs bine.
„Doamnă, dacă mai faceți copii, să vă opriți la greutatea asta de 3930 gr”, mi-a spus în glumă neonatologul după ce l-a măsurat pe voinicel. Abia atunci mi-am dat seama de ce am simțit că mor în momentul expulziei. 3930 gr și 53 de cm mi-au dat ceva de muncă. Bine că bebelușul nu a mai avut de gând să mai stea în burtă, că nu știu cum o mai scoteam la capăt, dacă mai creștea.
Cât despre condițiile din maternitate… În prima noapte am fost cazată într-o rezervă fără geam și fără aer condiționat, într-o căldură de nedescris. Cum este posibil să existe asemenea încăperi, fără oxigen, fără lumină naturală, într-un spital unde plătești o sumă considerabilă pentru confort, nu îmi dau seama. După lungi insistențe am fost mutată într-o altă rezervă. Asistentele de la ginecologie sunt minunate toate. Asistentele de la neonatologie sunt îngrozitoare, aproape toate. Nu susțin alăptarea, nu îți arată cum să pui bebelușul la sân. Veneau la colega mea de cameră și o întrebau dacă se descurcă cu bebelușul. Ea le spunea că nu stie dacă este atașat bine la sân, dar nici măcar una nu s-a oferit să îi arate ce trebuie să facă. A primit ajutor din partea unei asistente de la ginecologie. Incredibil! Din fericire, eu nu am avut nevoie de ajutorul lor. Am reușit să-l pun pe bebe bine la sân și să fie alăptat exclusiv cât am stat în spital. Cu insistențe, cu precizări de fiecare dată când îl luau pentru vizitele medicale, cu dat ochii peste cap, cu un abuz emoțional incredibil. Să-i spui unei femei care tocmai a născut și e dată peste cap complet, că nu-și hrănește bebelușul, că bebelușul plânge de foame, că nu e normală această atitudine, etc., mi se pare complet inuman. M-am simțit învingătare pentru că am reușit să rămân fermă pe poziție.
Cum e să naști în pandemie?
M-am testat de Covid-19 de 2 ori înainte, pentru că nu voiam să fiu separată de bebeluș, în cazul în care travaliul s-ar fi declanșat fără să am un test negativ valabil. Colega mea de salon mi-a spus că ei i s-a precizat că testul trebuie făcut DOAR în rețeaua Medlife. Eu m-am testat în altă parte și nu am avut probleme la internare din cauza asta.
Am purtat mască în permanență pe perioada spitalizării, inclusiv în travaliu și în momentul nașterii.
Nu am avut voie să ieșim din rezervă cât am stat în spital.
Emoțional mi s-a părut greu să stau singură, fără să am voie să primesc vizitatori. Tocmai de asta am ales să stau într-o rezervă dublă, împreună cu cineva.
Nașterea în sine a fost foarte grea, dar le mulțumesc din suflet dr. Haiduc și dr. Olteanu pentru că m-au ajutat să am parte de o experiență împlinitoare. Faptul că m-au asistat a reprezentat un confort psihic pentru mine. M-am simțit în siguranță și relaxată cu ei.
Putem avea parte de o naștere firească, așa cum ne dorim, dacă ne documentăm bine înainte. Ține doar de noi să insistăm să ne fie respectate drepturile.
Am încercat să scriu despre lucrurile cele mai importante. Dacă ești însărcinată și vrei să știi ceva în mod special, scrie-mi și îți voi răspunde punctual.
